Drept civil
Din 2007, de când am dobândit calitatea de cetățeni europeni, ne bucurăm de libertatea de circulație și de libertatea de stabilire în orice stat membru al UE.
Aceasta din urmă a adus cetățenilor români o serie de avantaje, dar și o serie de provocări. Una dintre cele mai mari provocări, aflată în strânsă legătură de libertatea de stabilire, este cea legată de schimbarea stării civile a persoanei, respectiv intervenirea căsătoriei sau a divorțului în străinătate și, implicit, recunoașterea efectelor modificărilor intervenite în statutul civil al persoanelor de către autoritățile române.
În ceea ce privește căsătoria, lucrurile sunt destul de clare și simple. Mai exact, potrivit Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, cetățeanul român care s-a căsătorit în străinătate, la starea civilă din țara membră UE în care s-a stabilit, are obligația să-și transcrie certificatul de căsătorie/extrasul de căsătorie eliberat de autoritățile străine.
Transcrierea este realizată în scopul producerii de efecte juridice pe teritoriul României. Mai exact, în lipsa transcrierii, cetățeanul român nu va fi considerat căsătorit pe teritoriul României. Transcrierea certificatului de căsătorie poate fi solicitată și consulatului României în proximitatea căruia își are reședința obișnuită cetățeanul român.
Provocarea vine însă atunci când este vorba de divorțul care l-a vizat pe cetățeanul român și care a avut loc într-un stat membru al UE.
Deși legislația UE în această materie este clară, în practică cetățenii români interesați de recunoașterea de către autoritățile din România a efectelor divorțului intervenit în străinătate (stat membru UE) s-au confruntat cu o serie de soluții juridice.
Printre acestea se numără și recunoașterea pe cale judiciară a hotărârii de divorț pronunțată într-un stat membru UE, recunoaștere care se pronunță în această situație, doar de către o instanță, în acord cu prevederile Codului de procedură civilă din România.
Se întâmplă asta, întrucât prevederile regulamentelor europene deși sunt vechi, sunt mai puțin cunoscute în România.
Ne referim la Regulamentului European nr. 2201/2003, înlocuit anul trecut cu Regulamentul European nr. 2019/1111 (aplicabil începând cu 1 august 2022).
În esență, cele două acte normative stabilesc că hotărârile judecătorești ( în cazul Regulamentului European nr. 2019/1111 și acordurile și actele autentice) pronunțate în statele membre ale UE în materie matrimonială sunt recunoscute de drept în România, fără să fie necesară parcurgerea procedurii recunoașterii judecătorești.
Pe cale de consecință, pentru ca divorțul pronunțat în străinătate să producă efecte în România, persoana în cauză este obligată să-și înscrie doar, în cadrul stării civile competente, mențiunea privind divorțul. În acest sens, aceasta trebuie să facă dovadă că hotărârea sa de divorț a rămas definitivă, urmând ca ofițerul de stare civilă să înscrie pe actul său de stare civilă mențiunea aferentă.
Din păcate, în practica judecătorească se mai întâlnesc situații în care instanțele omit să pună în aplicare prevederile Regulamentelor Europene anterior menționate și procedează la recunoașterea judecătorească a acestor hotărâri, deși cererile justițiabililor în materie matrimonială sunt lipsite de interes.