Fără domeniu

  1. Considerații introductive

            Având în vedere cvasicunoscutul citat al lui Thomas Paine, „fiecare popor are Constituția pe care o merită și care i se potrivește”, mi-am propus ca prezentul studiu să debuteze cu o interogare de ordin constituțional, în sensul în care: ”Este necesară o modificare a Legii fundamentale din perspectiva exercitării dreptului de vot, statuat constituțional în art. 36 din Constituția României? S-ar preta pe deplin o astfel de reformă la nivelul actual al societății românești sau ar reprezenta doar o oportunitate a decidenților din sfera politică?

            Astfel, în vederea identificării unor răspunsuri la cele expuse anterior, voi analiza principalul drept fundamental al cetățeanului din sfera drepturilor electorale și politice, în sensul în care, inițial, se impun a fi făcute precizări de natură istorică și de evoluție în timp a acestui drept fundamental, iar ulterior, în vederea formării unei perspective de ansamblu, îmi voi apleca atenția spre actuala reglementare a dreptului de vot, în conformitate cu dispozițiile interne, făcând totodată și precizări conexe în raport de reglementările constituționale ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.

            De asemenea, în vederea cristalizării unor răspunsuri corespunzătoare, va fi abordat și un subiect de actualitate în spațiul politic și juridic românesc, în sensul revizuirii Constituției, iar pentru a nu deroga de la tema studiului, mă voi ocupa cu precădere de modificările care s-ar putea pune în practică din perspectiva exercitării dreptului de vot. Astfel, răspunzând la întrebările inițiale, vom putea identifica soluții corecte și echilibrate din această perspectivă.

  1. Istoricul dreptului de vot în România

            Înainte de orice referiri de ordin intern, este necesar de precizat faptul că sorgintea dreptului de vot subzistă încă din perioada Greciei Antice, considerată a fi mama democrației, în sensul în care locuitorilor le era recunoscut dreptul de a lua parte la viața politică a cetății, iar datorită evoluției în timp pe care a cunoscut-o această manifestare a omului în societate, există astăzi sub denumirea drept de vot. Totuși, nu este de neglijat un aspect important, în sensul în care acest drept nu le era recunoscut tuturor membrilor cetății, ci doar acelora care făceau parte din categoria oamenilor liberi și, prin urmare, nu era un drept absolut. Astfel, femeile și sclavii nu se puteau prevala de acest drept spre a putea lua parte la viața politică a cetății, nu aveau un cuvânt de spus din perspectiva deciziilor care urmau a fi luate și care, implicit, afectau inclusiv această categorie care nu făcea parte din rândul celor liberi.

            Ideile prezentate anterior s-au menținut mult timp și în procesul electoral român, în contextul în care încă din perioada primelor încercări de constituționalizare în România subzista ideea unui vot cenzitar, bazat pe principiul potrivit cu care puteau să exercite acest drept numai cei care aveau o situație patrimonială importantă, dovedită prin veniturile anuale și averile deținute, care făceau parte dintr-o anumită categorie a societății, în funcție de profesia pe care o exercitau și care, de altfel, reprezenta un tipar la nivelul Europei de la acea vreme, în contextul în care votul cenzitar era preponderent în blocul comunitar, chiar și în Constituția Belgiei din 7 februarie 1831, considerată ca fiind cea mai liberală din acea perioadă și sursă de inspirație pentru Constituția României din 1866.

Astfel, prin Legea electorală de la 1864[1] erau stabilite concret condițiile în care cetățenii puteau să-și exercite dreptul de vot, erau menționate aspectele de natură patrimonială în baza cărora puteau lua parte la procesul electoral și ceea ce este și mai important de menționat este faptul că femeile erau excluse din categoria persoanelor eligibile spre a putea vota, menținându-se astfel inechitatea între bărbați și femei din perspectiva participării la viața politică a societății românești, iar dreptul de vot al acestora din urmă a fost cu mult mai târziu recunoscut pe plan mioritic. Prin Legea electorală de la 1864 era pregătit practic cadrul legal pentru alegerile care aveau să urmeze peste doi ani și ulterior fiind adoptată și Constituția din 1866, ale cărei prevederi în materie electorală păstrau votul cenzitar, bazat pe aceleași principii enunțate anterior.

            Primul pas spre o tranziție de la votul cenzitar la cel universal este reprezentat de perioada în care a fost revizuită pentru a doua oară Constituția din 1866, respectiv la 8 iunie 1884. Astfel, în vederea combaterii unei lipse acute de reprezentare a societății românești de la acea vreme dar și din cauza faptului că prezența la vot era una destul de scăzută, reținând discrepanța evidentă între clasa oamenilor înstăriți și cea a oamenilor de rând, a fost avansată ideea, aplicată de altfel, conform căreia colegiile erau reduse la unul singur, ceea ce determina lărgirea masei de alegători și implicit o atenuare a votului cenzitar. Toate aceste aspecte au fost prevăzute atât în textul constituțional revizuit, dar și în noua Lege electorală[2], care a parcurs procesul legislativ odată cu revizuirea Legii fundamentale.

            La trei ani de la urcarea pe tron a Regelui Ferdinand I are loc revizuirea Constituției din 1866, în sensul în care data de 19 iulie 1917 reprezintă un pas intermediar spre implementarea votului universal, această revizuire datorându-se, printre altele, și modului în care soldații români (și nu numai, la război luând parte inclusivi simpli țărani) au luptat în Primul Război Mondial, Ferdinand I asigurându-i de faptul că va fi pusă în aplicară trecerea de la votul cenzitar la votul universal, drept răsplată din partea monarhului către populație.

            Tranziția efectivă la votul universal s-a realizat însă în anul 1919, întrucât nu putea avea loc în perioada în care România se afla în stare de război și odată cu instaurarea păcii urma să fie adoptată o nouă lege electorală, care să reglementeze întocmai votul universal. Chiar și în această ipoteză, trebuie reținut faptul că universalitatea votului de la acea vreme era un atribut recunoscut doar bărbaților, nu și femeilor. Practic, prin universalitatea votului se înțelegea eliminarea condițiilor patrimoniale în vederea participării la un scrutin electoral, dar era menținută inegalitatea între bărbați și femei din această perspectivă a exercitării dreptului de vot. Astfel, pentru ca bărbații să-și poată exercita dreptul de vot era prevăzut un criteriu de vârstă în funcție de fiecare Cameră a Parlamentului: pentru a putea vota la alegerea deputaților aceștia trebuiau să aibă 21 de ani, iar în ceea ce privește alegerea senatorilor vârsta minimă era ridicată la 40 de ani[3].

            Constituția din 1923 - care, de fapt, reprezintă doar o revizuire a cele din 1866, fiind considerată la nivel formal o Constituție nouă, însă în fond ea reprezenta o veritabilă revizuire a cele existente -, a păstrat aceleași linii directoare în privința sistemului electoral, iar printre caracteristicile votului - de interes în analiza de față –, se regăsea obligativitatea acestuia, considerându-se că această îndatorire derivă din caracterul de drept social[4] al votului.

            Odată cu instaurarea regimului constituțional al lui Carol al II-lea, unul monarhic-autoritar, a fost adoptată Constituția din 1938[5], care aducea modificări în sfera exercitării dreptului fundamental de vot. Astfel, prin Legea electorală din 1939[6], care avea menirea de a pregăti alegerile care urmau în zilele de 1 și 2 iunie 1939, se aduceau schimbări radicale în ceea ce privește sfera alegătorilor. În art. 5 al legii se prevedea faptul că dreptul de vot aparținea cetățenilor care aveau vârsta de cel puțin 30 de ani, reprezentând astfel un prim aspect de restrângere a sferei electoratului, iar dreptul de vot era recunoscut doar celor mai știutori ai societății, în sensul în care cetățenii trebuiau să aibă o ocupație. Chiar și cu toate aceste elemente restrictive, ceea ce este de menționat este faptul că femeilor le era recunoscut dreptul de vot, începând cu perioada alegerilor din 1939.

            Regimul dictatorial al lui Carol al II-lea nu a cunoscut o prea mare aplicabilitate, întrucât datorită evenimentelor istorice din acea perioadă la data de 31 august 1944 este repusă în vigoare[7] Constituția din 1923. Reprezentativ din punctul de vedere al dezvoltării dreptului de vot este Decretul Regelui Mihai I nr. 2218 din 1946 privind exercitarea puterii legislative. Astfel,  în baza acestuia este recunoscută egalitatea între bărbați și femei din perspectiva exercitării dreptului de vot. De asemenea, dispozițiile art. 3 din decret stabilesc faptul că votul este universal, egal, direct și secret. Doctrina a apreciat, pe drept cuvânt, că perioada cuprinsă între 1944 și până la adoptarea primei Constituții comuniste, a reprezentat o dezvoltare constituțională a României, iar prin Decretul Regal amintit anterior s-a concretizat un prim-pas din perspectiva principiului constituțional al egalității depline în drepturi între femei și bărbați[8].

            În ceea ce privește regimul comunist, de esență este faptul că vârsta necesară în vederea exercitării dreptului de vot a fost coborâtă la 18 ani, iar în cuprinsul art. 18 din Constituția de la 1948 se prevedea egalitatea acestui drept între bărbați și femei, fără deosebire de rasă, naționalitate, etnie ș.a. Ultimele două Constituții comuniste păstrează aceeași egalitate în exercitarea dreptului de vot, același prag de vârstă, aspecte consacrate constituțional în art. 94 din Legea fundamentală de la 1952, respectiv în cuprinsul art. 25 din Constituția României de la 1965.

            Perioadă comunistă a reprezentat, din perspectiva exercitării dreptului de vot, una de emancipare a societății românești, de încurajare a participării tuturor cetățenilor la scrutinurile electorale, fără deosebire de sex, naționalitate, etnie, principii care sunt consacrate constituțional și astăzi, însă, evident, nu putem discuta despre o simplă continuitate pe plan legislativ și constituțional a acestui drept, întrucât în perioada regimului comunist garantarea drepturilor în general și a dreptului de vot în special (caracter liber exprimat și secret, de pildă), nu reprezentau o prioritate pentru instituțiile statului și chiar putem considera că acest drept nu se bucura de garanții îndestulătoare spre a putea fi pe deplin în acord cu exigențele și principiile sale pe care le cunoaștem astăzi. Eventual, tranziția evolutivă a dreptului de vot din comunism în democrația de astăzi rezidă în interesul statului de a garanta exercitarea acestui drept, de a proteja cetățenii care se prevalează de dreptul fundamental la vot și de întărire a principiilor democratice prin sistemul electoral actual, după cum vom vedea.

 

  1. Situația actuală a dreptului de vot

            3.1. Abordare națională

            Dreptul de vot (care este un drept exclusiv politic) este reglementat expresis verbis în cuprinsul art. 36 alin. (1) din Constituția României de la 1991, revizuită în 2003, care prevede faptul că cetățenii au drept de vot începând cu vârsta de 18 ani, inclusiv pentru cei care îi împlinesc în ziua alegerilor.

            În conformitate cu prevederile art. 62 alin. (1) și ale art. 81 alin. (1) din Constituția României, votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Din prevederile acestor articole putem constata caracteristicile votului, care se impun a fi detaliate, astfel:         

            În primul rând, reținem faptul că votul este universal prin aceea că cetățenii români au dreptul de a vota, iar condiționările se referă numai la îndeplinirea condiției de vârstă, a capacității mintale (fiind excluși debilii, alienații mintal, cei puși sub interdicție) și respectiv a îndeplinirii aptitudinii morale (cu privire la condamnații care și-au pierdut drepturile electorale).

            În doctrina de specialitate[9] s-a apreciat faptul că universalitatea dreptului de vot a cunoscut, de-a lungul timpului, o evoluție grupată în trei etape, după cum urmează: votul universal masculin la începuturi, accesul persoanlor de sex feminin la procesul electoral și respectiv scăderea vârstei minime pentru ca cetățeanul să-și poată exercita dreptul de vot. În ceea ce privește acest ultim aspect, de menționat este faptul că evoluția în timp a criteriului vârstei a cunoscut oscilații în funcție de puterile vremii, putând menționa (referiri fiind făcute și anterior) despre vârsta de cel puțin 40 de ani ce trebuia îndeplinită pentru ca o persoană să poată alege senatorii, în perioada Constituției din 1923, și respectiv vârsta minimă de 18 ani pentru alegerile din ziua de astăzi. De altfel, în secțiunile următoare va fi abordat acest criteriu al vârstei minime și din perspectiva unor alte state, prin prisma Rezoluției Consiliului Europei nr. 1826/2011.

            Din examinarea prevederilor art. 36 din Constituția României constatăm faptul că dreptul de vot este recunoscut numai cetățenilor, fiind astfel un drept exclusiv politic (cum de altfel drepturile politice sunt recunoscute exclusiv cetățenilor). Universalitatea dreptului de vot, prin urmare, decurge și din principiile statuate constituțional și internațional în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

            În al doilea rând, dreptul de vot este egal, având la bază egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără deosebire de rasă, naționalitate, limbă, origine etnică, religie, sex, opinie sau apartenență politică. Egalitatea votului este realizată numai dacă fiecare cetățean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceleași instituții de stat, iar circumscripțiile electorale sunt egale ca număr de locuitori. Mai mult decât atât, egalitatea votului implică totodată înlăturarea unor tehnici electorale, care au fost prezente sub regimul Constituțiilor anterioare, precum geografia electorală, colegiile, votul plural sau multiplu[10].

            De asemenea, votul este direct. Această prevedere constituțională exprimă faptul că cetățeanul poate să participe la un scrutin electoral și să-și exprime opțiunea numai personal, nu indirect, prin mandat oferit unei alte persoane, prin intermediari sau reprezentanți. Caracteristica votului direct se află într-o strânsă legătură cu spiritul democractic al unei țări, în contextul în care un vot acordat indirect prin intermediul altei persoane nu oferă garanții îndestulătoare într-o societate democratică.

            Votul secret desemnează acea caracteristică a dreptului de vot în virtutea căreia alegătorul își manifestă opțiunea cu privire la candidații din alegeri într-un mod care să-i asigure cetățeanului garanția că opțiunea sa nu va fi cunoscută și de către alți participanți la scrutinul respectiv și nu numai. Caracteristica secretă a votului poate fi privită in extenso chiar și în afara locului efectiv în care se desfășoară procesul electoral (de pildă, media, presă etc), întrucât voința și opțiunea politică a alegătorului este și trebuie să fie inviolabilă.

            În ceea ce privește caracteristica potrivit cu care votul este liber exprimat, trebuie să reținem faptul că exercitarea dreptului de vot, în actuala legislație, reprezintă o facultate pentru cetățean, nu o îndatorire, precum sub regimul Constituției din 1923. Prin această caracteristică cetățeanul are posibilitatea de a lua parte la un scrutin electoral, iar în ipoteza în care intenția sa se materializează în sensul prezentării la procesul electoral de vot, el își va manifesta opțiunea într-un mod liber, lipsit de orice constrângeri, față de un anumit candidat sau o anumită listă de candidați.

            Toate trăsăturile prezentate sunt consacrate la nivel constituțional, iar legea electorală are menirea de a da eficiență și viabilitate[11] acestor dispoziții din Legea fundamentală a României.

 

            3.2. Abordare europeană

            Anul 2007 a reprezentat momentul de regândire și reformare a sistemului electoral, din perspectiva criteriului de vârstă în vederea exercitării dreptului fundamental de vot.

Astfel, Austria a fost prima țară din Uniunea Europeană care a decis să acorde drepturi de vot cetățenilor începând cu vârsta de 16 ani. Măsura a fost, de asemenea, adoptată și la nivel local în Germania, dar și în unele zone din Elveția[12].

            Motiv pentru care, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat în data de 23 iunie 2011,  Rezoluția nr. 1826/2011, potrivit căreia se adresează țărilor membre, cu titlu de recomandare, în sensul identificării unor mijloace care să permită schimbări în cadrul legislației electorale din perspectiva vârstei minime pentru participarea la procesul electoral a cetățenilor. Astfel, plecând de la idei precum evoluția demografică în Europa, intenția de a elimina aspecte de marginalizare a tinerilor, absenteismul electoral (în special pentru grupa 18-24 de ani), interesul tinerilor pentru viața politică, participarea acestora la viața civică a societății, extinderea reprezentativității în rândul celor aleși, precum și multe alte aspecte  au fost reținute în cuprinsul rezoluției, care în final recomandă statelor membre să aibă în vedere reducerea vârstei minime la 16 ani în vederea exercitării dreptului de vot.

La data de 5 martie 2018, Parlamentul maltez a aprobat amendamentul constituțional, potrivit cu care vârsta minimă de vot să fie scăzută de la 18 la 16 ani, pentru toate tipurile de alegeri, astfel Malta a devenit al doilea stat membru al Uniunii Europene care a luat o astfel de hotărâre în privința legislației electorale[13].

            Aspectele determinante pentru aceste state în vederea scăderii vârstei de vot de la 18 la 16 ani sunt reprezentate, în principal, de absenteismul electoral și prin această modalitate s-a încercat o combatere sau mai bine spus o ameliorare a acestui fenomen, întânit de altfel în mai toate statele lumii, în anumite contexte, circumstanțe și perioade prin care trece o națiune la un moment dat.

            Având în vedere aceste considerente, în continuare se impun câteva precizări din perspectiva posibilității implementării unei astfel de măsuri în România și cum poate să fie aceasta realizată, în acord cu legislația internă a țării noastre.

  1. Revizuirea Constituției - necesitate pentru societate sau oportunitate politică?

            În literatura de specialitate[14] s-a apreciat, pe drept cuvânt, că „la fiecare ciclu electoral, când viața politică este agitată, se readuce în discuție nevoia unei reforme constituționale, iar ceea ce este și mai important de reținut – nu ca o notă pozitivă, este  faptul că dezbaterile asupra necesității revizuirii Legii fudamentale nu pornesc de la întărirea garanțiilor constituționale ale unor drepturi și libertăți fundamentale, de la necesitatea consolidării democrației constituționale, ci de la problemele generate și analizate în laboratoarele partidelor parlamentare, fiind folosită ca subiect de campanie electorală”.

 Prin exercitarea dreptului de vot cetățenii participă în mod indirect la conducerea societății, la viața socială și politică a acestei țări, prin aceea că își desemnează, regulat, reprezentanții în instituțiile de conducere ale statului român, fie că vorbim de alegeri prezidențiale, parlamentare sau locale.

Prin urmare, exercitarea acestui drept fundamental, eminamente politic, implică o doză de maturitate a cetățeanului, de capacitatea acestuia în a-și da seama de implicațiile votului său și opțiunea făcută, denotă o dezvoltare social-politică rezonabilă în persoana sa și astfel de aspecte similare pot fi enumerate continuu, însă ceea ce trebuie reținut ca fiind esențial se rezumă la faptul că uzitarea de către cetățean a dreptului consacrat în art. 36 din Constituția României se află într-o strânsă legătură cu deplinătatea capacităților mintale ale alegătorului și capacitatea acestuia de a-și da seama de urmările opțiunilor sale.

Consider acestea întrucât prin opțiunea fiecăruia dintre noi exprimată la un scrutin electoral se realizează nu numai o linie directoare de viitor din perspectiva propriei persoane, ci și traiectoria pe care o va urma societatea per ansamblu și ale cărei implicații se vor răsfrânge asupra tuturor cetățenilor statului, inclusiv și asupra celor care nu s-au prezentat la vot.

Așa fiind, exercitarea dreptului de vot este cel mai important drept fundamental privit din perspectiva contractului social. Una dintre părți, alegătorul, prin participarea sa la un scrutin electoral și prin asumarea opțiunilor politice, va determina implicit și nașterea celeilalte părți ale contractului social, adică partea conducătoare. Astfel, pentru o anumită perioadă de timp, prin alegerile făcute de către o parte a populației, întreaga societate, indiferent că s-a prezentat sau nu la vot, va trebui să se conformeze părții conducătoare.

Iată, prin urmare, ce implicații majore are asupra societății exercitarea de către fiecare dintre noi a dreptului de vot, consacrat constituțional în art. 36 din Constituție și câtă maturitate implică (sau ar trebui) această procedură.

Consecințele se răstrâng asupra unor domenii cheie din societate și tocmai de aceea ironiile precum „eu cu cine votez?” nu trebuie să fie prezente într-o societate democratică modernă, ci opțiunile politice trebuie să fie exprimate liber și mai ales, din punctul meu de vedere ca fiind esențial - în deplină cunoștină de cauză.

De asemenea, chiar și în ipoteza unei recomandări din partea Consiliului Europei cu privire la reducerea vârstei de vot de la 18 la 16 ani, trebuie să avem în vedere faptul că România este stat național, suveran și independent[15], precum și mai ales că aceasta se bucură de identitate națională, ne îndreptățește să aprobăm sau nu o astfel de recomandare, ținând cont de evoluția societății românești, de prioritățile țării și ale cetățenilor săi.

            De actualitate în spațiul politic și juridic românesc este tocmai această temă a reducerii vârstei de vot de la 18 la 16 ani, invocându-se mai multe argumente în acest sens, printre care cele mai uzitate fiind legate de combaterea absenteismului la scrutinurile electorale, cel puțin la nivel formal. În fond însă am rețineri cu privire la faptul că această modificare survine ca urmare a dorinței de întărire a democrației, de sporire a reprezentativității cetățenilor în instituții, precum Parlamentul României, ci mai degrabă ar reprezenta o modalitate de dezvoltare electorală a partidelor politice, de lărgire a sferei lor de campanie și care, evident, să ofere o majoritate confortabilă în forul reprezentativ suprem al poporului român, Parlamentul.

Este adevărat că vârsta minimă de 18 ani pentru exercitarea dreptului de vot există încă din perioada primei Constituții comuniste, însă chiar și în aceste coordonate nu trebuie să uităm faptul că în perioada regimului comunist drepturile cetățenești erau mai mult la nivel formal, declarativ, iar din perspectiva garanțiilor acestea erau inexistente. Tocmai din aceste considerente românii se bucură de deplinătatea acestui drept și de garanțiile în vederea protejării acestuia cu începere abia după perioada Revoluției din decembrie 1989 și sub regimul actualei Constituții. Prin urmare, cetățenii români au dreptul de vot de la 18 ani – cu toate principiile și caracteristicile dreptului garantate -, de aproximativ 30 de ani și astfel consider că nu se impune, după o perioadă atât de scurtă de timp de libertate și democratizare a votului, o modificare în legislația electorală în vigoare.

De asemenea, din perspectiva revizuirii Constituției în sensul scăderii vârstei minime de vot la 16 ani, aceasta ar avea implicații și în legislația penală, dar și în legislația civilă.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (2) din Codul civil, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Or, în ipoteza modificării Legii fundamentale, în sensul acordării drepturilor electorale persoanelor începând cu vârsta de 16 ani, va trebui modificată și legislația civilă pentru ca aceasta să fie în deplin acord cu legea supremă a țării. Prin urmare, vom considera un tânăr de 16 ani că este major? Cu toate consecințele care decurg de aici? Ei bine, nu mă pot hazarda avansând răspunsuri la aceste întrebări, însă ele sunt pe deplin justificate și probabil că, în ipoteza în care revizuirea în acest sens va prinde contur, vor fi subiecte de discuție la momentul respectiv.

Mai mult decât atât, având în vedere dispozițiile art. 39 alin. (1) din Codul civil, minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu. Însă ceea ce este important de reținut la acest alineat este faptul că doar minorii cu vârsta de peste 16 ani dobândesc prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu. Or, în situația în care se va considera că cetățeanul de 16 ani are drept de vot și probabil că va fi considerat major, un astfel de articol din legislația civilă își va înceta aplicabilitatea, întrucât nu va mai avea o „arie de acțiune”.

Lucrurile sunt cu mult mai complexe decât par la prima vedere și tocmai de aceea apreciez faptul că o discuție în plan politic și juridic românesc din perspectiva scăderii vârstei minime de vot este prematură în acest moment, iar declarațiile politice ar trebui mai bine cântărite înainte de a fi exprimate în spațiul public, întrucât consecințele, după cum am arătat, sunt majore dacă s-ar revizui Constituția prin acordarea dreptului de vot cetățenilor începând cu vârsta de 16 ani.

Pentru toate motivele expuse anterior, în cadrul acestei secțiuni, tind să cred că o revizuire a Legii fundamentale din perspectiva exercitării dreptului de vot ar reprezenta mai mult o oportunitate politică și în niciun caz o necesitate pentru cetățeni, în special, ori pentru societate, în ansamblul său.

  1. Scurte concluzii

Revenind la întrebările avansate în debutul lucrării, consider că revizuirea Constituției în privința exercitării dreptului de vot nu se impune în momentul actual al societății românești.

Alăturat considerentelor  expuse în cuprinsul studiului, mă raliez opiniei doctrinare[16] care surprinde că discuțiile despre necesitatea revizuirii Constituției sunt bine venite numai după ce  se va trece de la stadiul dezbaterilor referitoare la reducerea vârstei de vot, la acțiuni concrete  menite să contribuie la educarea civică și electorală a tinerei generații.

Altfel, „tăișul sabiei” va înclina mai degrabă spre încurajarea imaturității politice decât spre responsabilizarea adolescenților, iar revizuirea constituțională  nu ar avea efectele benefice scontate.

 

BIBLIOGRAFIE

  1. Tratate, cursuri, monografii
  2. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ”Drept constituțional și instituții politice”, ediția 15, vol. 1, Ed. C.H.Beck, 2016;
  3. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, ”Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, partea a III-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992.

 

  1. Articole de specialitate
  2. Anca-Jeanina Niță, ”Revizuirea Constituției- între necesitate și oportunitate”, în Revista de Drept Constituțional nr.1/2020;
  3. Anca Niță, ”Dreptul de vot de la 16 ani – între reguli și nereguli”, în Revista ”Universul juridic” nr.12/2021;
  4. Răzvan Victor Pantelimon, ”Evoluția legislației electorale românești (1864-1938)”, Analele Universității Ovidius, seria istorie, vol. 6, 2009.

 

  1. Legislație
  2. Constituția României din 1866, publicată în M.Of. nr. 142 din 1 iunie 1866;
  3. Constituția României din 1923, publicată în M.Of. nr. 282 din 29 martie 1923;
  4. Constituția României din 1938, publicată în M.Of. nr. 48 din 27 februarie 1938;
  5. Constituția României din 1948, publicată în M.Of. nr. 87 bis din 13 aprilie 1948;
  6. Constituția României din 1952, publicată în B.Of. nr. 1 din 27 septembrie 1952;
  7. Constituția României din 1965, republicată în B.Of. nr. 65 din 29 octombrie 1986;
  8. Constituția României din 1991, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003;
  9. Legea electorală de la 1864, publicată în M.Of. nr. 146 din 15 iulie 1864;
  10. Noua lege electorală, publicată în M.Of. nr. 52 din 9 iunie 1884;
  11. Legea electorală din 1938, publicată în M.Of. nr. 106bis din 9 mai 1939.

 

  1. Resurse web
  2. https://www.caleaeuropeana.ro/votul-de-la-16-ani-o-noua-tendinta-in-europa-cum-a-evoluat-prezenta-la-urne-in-austria-dupa-reducerea-varstei-minime-de-vot-in-urma-cu-12-ani/;
  3. https://www.mediafax.ro/externe/a-doua-tara-din-ue-care-acorda-drept-de-vot-persoanelor-care-au-implinit-16-ani-am-facut-din-nou-istorie-17050598.

 

[1] Publicată în M.Of. nr. 146 din 15 iulie 1864;

[2] Publicată în M.Of. nr. 52 din 9 iunie 1884.

[3] Răzvan Victor Pantelimon, ”Evoluția legislației electorale românești (1864-1938)”, Analele Universității Ovidius, seria istorie, vol. 6, 2009, pg. 113;

[4] Răzvan Victor Pantelimon, ”Evoluția legislației electorale românești (1864-1938)”, Analele Universității Ovidius, seria istorie, vol. 6, 2009, pg. 114;

[5] Publicată în M.Of. nr. 48 din 27 februarie 1938;

[6] Publicată în M.Of. nr. 106 bis din 9 mai 1939.

[7] Prin Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1923;

[8] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ”Drept constituțional și instituții politice”, ediția 15, vol. 1, Ed. C.H.Beck, 2016, p. 92.

[9] Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, ”Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, partea a III-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992, pg. 7.

[10] Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, op.cit., p. 9;

[11] Ibidem.

[12] https://www.caleaeuropeana.ro/votul-de-la-16-ani-o-noua-tendinta-in-europa-cum-a-evoluat-prezenta-la-urne-in-austria-dupa-reducerea-varstei-minime-de-vot-in-urma-cu-12-ani/;

[13] https://www.mediafax.ro/externe/a-doua-tara-din-ue-care-acorda-drept-de-vot-persoanelor-care-au-implinit-16-ani-am-facut-din-nou-istorie-17050598.

[14] Anca-Jeanina Niță, ”Revizuirea Constituției- între necesitate și oportunitate”, în Revista de Drept Constituțional nr.1/2020, p.96.

[15] Art. 1 alin. (1) din Constituția României, republicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[16] Pentru detalii, a se vedea, Anca Niță, ”Dreptul de vot de la 16 ani – între reguli și nereguli”, în Revista ”Universul juridic” nr.12/2021.